Adrian Mutu 2004

În 2004, numele lui Adrian Mutu încă strălucea în fotbalul european. Pentru români, era băiatul talentat care putea, într-o clipă, să schimbe destinul unui meci. De fiecare dată când venea la echipa națională, prin cantonamente parcă plutea un soi de speranță: „Cu Mutu pe teren… se poate!”.

Pe gazon, Mutu era același copil rebel care învățase fotbalul pe stradă, dar cu eleganța unui fotbalist mare. Mingea părea că îl caută, iar publicul respira odată cu el. Venea după un an plin la club, cu presiuni, presă, așteptări — dar când îmbrăca tricoul galben, totul părea mai simplu: doar el, mingea și România.

Dar 2004 a fost și anul umbrei. În timp ce terenul încă îi aplauda magia, în spate începea să se adune furtuna. Scandalul, greșeala, căderea. Un jucător atât de talentat, prins între glorie și demonii personali, între aplauze și consecințe. Pentru suporteri, a fost un amestec dureros de mândrie și dezamăgire: știau ce putea Mutu, și tocmai de aceea a fost atât de greu.

Și totuși, povestea lui din 2004 nu rămâne doar despre scandal. Rămâne și despre felul în care un fotbalist a reușit, chiar și pentru scurt timp, să aprindă speranțe, să facă oamenii să viseze din nou la o Românie mare în fotbal. Pentru mulți, Mutu din 2004 rămâne simbolul talentului uriaș, frumos și periculos în același timp — o filă intensă din istoria echipei naționale.