Constantin Budescu 2015

În seara aceea de noiembrie, Bologna fremăta sub luminile stadionului. Italia, mândră și grea de istorie, întâmpina o Românie care venise fără teamă, cu dorința de a arăta că poate privi în ochi orice adversar. Tribunele erau pline, culorile se amestecau, iar aerul vibra de așteptare.

Dar pentru România, meciul nu era doar fotbal. Tricolorii purtau pe spate, în interiorul numerelor de pe tricouri, numele celor care pieriseră în tragedia de la „Colectiv”. Fiecare număr devenise un omagiu, fiecare literă – o amintire, iar fiecare pas pe gazon – o promisiune că nu vor fi uitați. Era un simbol tăcut, dar puternic, care transforma meciul într-un gest de solidaritate și respect.

Printre jucători se afla și Constantin Budescu – fotbalistul cu pasul domol și gândul sprinten, omul care părea că joacă mereu un fotbal al lui, puțin ștrengar, puțin artistic, dar mereu periculos. Când mingea ajungea la el, timpul parcă încetinea, lăsând imaginația să-și facă loc.

România a început curajos. A venit golul care a surprins tribunele italiene și a aprins inimile românilor. Italia a revenit, a egalat și apoi a preluat conducerea din penalty, scorul devenind 2–1 și lăsând impresia că povestea se îndreaptă spre un final previzibil.

Dar România din seara aceea nu voia să plece învinsă. Cu calm, cu orgoliu și poate și cu acea forță dată de gândul la cei pomeniți pe tricouri, tricolorii au continuat să creadă. Budescu, cu stilul său relaxat, a adus mereu un strop de liniște și creativitate în joc. Pe final, efortul echipei a fost răsplătit: România a egalat, iar tabela a înghețat la 2–2.

La fluierul final, nu era doar bucuria unui rezultat frumos. Era și o tăcere interioară, un gând pentru cei plecați, un sentiment că fotbalul poate uneori să fie mai mult decât un joc: poate fi memorie, omagiu și solidaritate. Iar numele lui Constantin Budescu rămâne legat de acea perioadă ca simbol al imaginației, al talentului și al frumuseții jocului românesc.