FIFA WORLD CUP 1994

În vara fierbinte a lui 1994, America nu mai era doar țara viselor, ci și țara fotbalului românesc. Printre tricolorii care au pășit atunci pe pământul noului continent se afla și Gică Mihali – fundașul dur, calm, omul care nu vorbea mult, dar care știa să pună sufletul înaintea mingii.

Pentru mulți, Mihali era „stânca”. Pentru el însă, fiecare meci era o promisiune: pentru familie, pentru prieteni, pentru țară. Își amintea drumurile grele din copilărie, terenurile bătătorite, mingile tocite și glasurile profesorilor care-i spuneau: „Băiete, numai cu muncă ajungi sus!” Și el muncise. Enorm.

America l-a primit cu lumini, zgomot și tribune uriașe. Dar dincolo de spectacol, adevărul era simplu: 11 oameni pe teren, 90 de minute, și o inimă românească ce trebuia să bată mai tare decât toate.

Când România a învins Columbia, Mihali a simțit pentru prima dată că se poate ajunge departe. Când România a trecut de Argentina, a simțit că deja scriu istorie. Iar în vestiar, după meci, nu erau doar fotbaliști – erau niște băieți care deveniseră bărbați în ochii unei lumi întregi. Hagi glumea, Răducioiu râdea, iar Mihali, cu zâmbetul lui rar, doar își privea tricoul ud și gândea: „Merită fiecare clipă.”

A venit apoi meciul cu Suedia. Tensiune, emoție, speranță. România a luptat, a căzut și s-a ridicat din nou. A fost un meci care a ținut o țară întreagă cu respirația oprită. Iar la final, când loviturile de departajare au scris alt destin decât cel visat, Mihali nu a plâns. Sau, dacă a făcut-o, a făcut-o în tăcere. Pentru că știa că lacrimile adevărate nu sunt de tristețe, ci de mândrie.

Și s-a întors acasă. Nu cu trofeul, dar cu ceva mai mare decât aurul: respectul lumii și dragostea unei națiuni.