Ioan Ovidiu Sabău 1992

Pe 14 noiembrie 1992, Bucureștiul respira fotbal. Aerul rece de toamnă purta zgomotul tribunelor ca pe un cântec vechi, iar Steaua, gazda acelei seri, vibra sub pașii a zeci de mii de suporteri. Era începutul unui drum mare – preliminariile pentru Campionatul Mondial din 1994 – și fiecare secundă avea greutatea unei promisiuni.

Jucătorii României au ieșit pe gazon cu ochii plini de lumină. Printre ei, Ioan Ovidiu Sabău – calm, concentrat, cu acea demnitate liniștită care îl făcea diferit. Nu era genul de fotbalist care să caute strălucirea de dragul aplauzelor. El lucra în tăcere, construind jocul, dăruindu-se echipei, un dirijor fără baghetă, dar cu o claritate rară.

Meciul a început dur. Cehoslovacii erau puternici, disciplinați, fără teamă. Mingea se lovea de ghete, de iarba rece, de respirațiile sacadate ale jucătorilor. România a încercat să atace, să creeze, să rupă echilibrul. Sabău se mișca între linii, primea, întorcea, deschidea. Uneori părea invizibil, dar fără el legătura dintre apărare și atac s-ar fi frânt.

Golul României a aprins noaptea – stadionul a explodat într-un urlet lung, fierbinte, iar speranța s-a ridicat deasupra tribunelor ca o flacără. Dar fotbalul, cu frumusețea și cruzimea lui, nu oferă niciodată bucurii fără încercări. Cehoslovacia a egalat. Scorul devenise 1–1, iar tensiunea a început să apese pe umeri, ca o povară invizibilă.

În acele minute, Sabău a strălucit în felul lui discret. Nu prin goluri spectaculoase, ci prin inteligență, prin calm, prin lupta dusă pentru fiecare metru de teren. A alergat, a recuperat, a construit din nou și din nou, refuzând să lase speranța să se stingă. Era imaginea profesionistului adevărat: matur, echilibrat, responsabil.

Fluierul final a venit ca o tăietură. 1–1. Un rezultat care nu era înfrângere, dar nici bucurie deplină. Publicul a tăcut puțin, apoi a aplaudat. Pentru efort. Pentru luptă. Pentru promisiunea că povestea nu se terminase acolo.

Iar Sabău, în drum spre vestiare, părea la fel de liniștit ca la început. Știa că fotbalul nu se joacă doar într-o seară. Se joacă în ani, în muncă, în devotament. Știa că România va merge mai departe. Și a mers.

Astfel, meciul din 14 noiembrie 1992 a rămas nu doar un rezultat, ci o filă dintr-o epocă frumoasă a fotbalului românesc. Iar Ioan Ovidiu Sabău, unul dintre oamenii acelui timp, a rămas simbolul muncii tăcute, al eleganței în joc și al credinței că fotbalul se câștigă mai întâi în suflet.

Tricoul purtat in meci a fost schimbat cu jucătorul cehoslovac Radoslav Látal și provine din colecția sa personală.