Romania Third 1993

În 1993, într-un vestiar încăpățânat să creadă în magie, a apărut un tricou care nu semăna cu nimic din ce văzuse România până atunci. Galbenul lui era aprins ca o zi de vară peste Carpați, iar dungile și nuanțele mai închise păreau urmele unei bătălii purtate pe pielea țesăturii. Cineva, probabil un glumeț din staff sau vreun ziarist britanic cu spirit mucalit, i-a zis râzând: „Banana Bruise”. Și numele a rămas.

Jucătorii l-au privit la început cu neîncredere. Părea prea îndrăzneț, prea „nepotrivit” cu seriozitatea fotbalului nostru. Dar când l-au îmbrăcat prima oară, tricoul parcă le-a spus: „Hai, îndrăzniți. Asta e generația care nu mai joacă doar ca să participe.”

Și poate că a fost doar superstiție, poate doar stofa bună ori designul curajos, dar odată ce „Banana Bruise” ajungea pe teren, parcă aducea cu el un fel de curaj copilăresc. Fanii îl iubeau sau îl detestau — nimeni nu rămânea indiferent. Unii îl vedeau ca pe o nebunie cromatică, alții ca pe simbolul unei echipe care nu mai voia să fie doar serioasă, ci memorabilă.

Anii au trecut. A venit ’94, au venit nopțile fierbinți ale Mondialului și România a intrat pentru totdeauna într-un capitol special al fotbalului mondial. Iar undeva, într-un dulap, tricoul din ’93 încă zâmbea, cu porecla lui copilăroasă, mândru că fusese martorul unei renașteri.

Astăzi, „Banana Bruise” nu e doar o bucată de material. E o poveste despre curajul de a fii diferit, despre o echipă care s-a pregătit să viseze mare și despre un moment în care fotbalul românesc a prins culoare — la propriu și la figurat.